Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Între o execuţie şi alta

        de Gela Enea

Execuţii, volumul de versuri al lui Aurel Pantea, a fost publicat în colecţia „Cartea Românească de Poezie”, coordonată de Călin Vlasie. Pe coperta a patra citim câteva aprecieri critice semnate de Gheorghe Grigurcu şi de Alexandru Cistelecan. Ambii critici, remarcabili în peisajul literar contemporan, plasează lirica lui Aurel Pantea în estetica modernistă, o modernitate târzie, în opinia lui Gheorghe Grigurcu, în timp ce Alexandru Cistelecan consideră că autorul reprezint㠄ultimul taliban al modernismului (...) cu ambii ochi aţintiţi fix şi febril la vedenie”. Mai întâi, periplul lecturii devoalează o carte elegant gândită, din perspectiva realizării grafice.

Sub motoul „A vedea totul dintr-o interioritate adâncă şi depărtată”, confesiunea lui Pantea este construită sub forma unui manifest liric în primul text al „execuţiilor”, în care citim c㠄Poemele filmează execuţii, cum se depune liniştea după rumori stridente şi fiecare găseşte în sine locul eşafodului”. Îmi pare, din versurile citate, că moartea, în forma sub care ea devine manifestă, există imanent în orice obiect şi ea există, periodic, chiar şi în produsul finit al unei ficţiuni asumate. Eşafodul, fie el la nivelul ideii, rămâne, totuşi, un preambul necesar, parte dintr-o decapitare în piaţa publică. Trupul nu se desparte doar de suflet, poetul e convins că numele noastre sunt şi ele văduvite de trup şi „continuă cutremurate/ să caute un trup/ şi, înspăimântate, găsesc alte nume,/ ca nişte neîndurători stăpâni”.

Pentru Aurel Pantea, un reper al trecerii timpului îl constituie dimineţile, pe care le consider㠄depozite reci/ unde se aud respiraţii bătrâne”. Percepţia efemerităţii este una simplă, pe coordonatele „nepământenei înserări”, când răspunsul palid se concentrează într-un „oftat” sau într-o „muzică”, antiteză din care subînţelegem dualitatea fiinţei.

Dacă pentru Blaga lumina este generatoare de energii, pentru Aurel Pantea momentul decisiv al recunoaşterii de sine este amintita înserare, căreia i se asociază un du-te-vino continuu, aşa încât „nu se ştie dacă se vine sau se pleacă”. O asemenea predispoziţie către înserare se disipează, devine convexă cu microuniversul cunoscut poetului, terasa, grădina, şi, în astfel de clipe, lumina poate fi comparată, în subţirimea şi catifelarea ei, cu „pielea de copil”.

Oricât ar fi cambrată fiinţa, oricâte exerciţii de supravieţuire ar fi învăţat, Aurel Pantea se simte vulnerabil şi singur: „În memoria mea tu nu mai exişti,/aud doar paşii mei într-o piaţă, seara, târziu,/când şi nimicul înnebuneşte/ de singurătate”. Există, în poezia acestui volum, un permanent suflu al dispariţiei, undeva, cândva, o pierdere a identităţii, „oameni fără chip”, dar nu în sensul acordat acestei sintagme de Masha Gessen, în romanul său. Conexiunea târziului cu însăşi poezia este nu doar posibilă, ci şi recunoscută de poet: „Într-un limbaj bătrân/ se vede chipul unuia ce a privit/ multe apusuri”.

Chiar şi în poemele de dragoste, unde cadrul exterior are un fel de văl, prin care numai ochii obişnuiţi cu semiobscuritatea pot vedea, deci chiar şi în asemenea texte, motivul ce susţine tema este tot înserarea, cu întreaga ei serie sinonimică, până la întunericul deplin: „Seara asta are ceva împotriva ta/ te mângâie insidioasă,/ îţi atinge coapsele iar tu dispari/ foarte uşor vine peste tine un timp, când nu te iubeam,/ cu el vine seara asta/ pe el îl aduce peste viaţa ta de-acum”.

Poetul, atras de seri precum un fluture de lumina felinarului, crede că aceste momente au în alcătuirea lor „oboseli oxidante”, puse peste „ore molatice, când accepţi, când nu mai ripostezi”, singurul impuls fiind dorinţa de a-şi face sieşi o vizită, „ca unui prieten plecat demult”. Obsesia înserării pare motivată de faptul că atunci „începem să nu mai ştim/ unde se termină stările din care ea izvorăşte/ şi cine suntem.”

Un crez artistic reprezintă şi textul intitulat Poemul, autorul mărturiseşte o succesiune întreagă de revelaţii despre facerea, în sens primordial, a Poeziei: „În orizontul morţii se scrie poemul, în desfrâu şi dezlănţuire/ când viaţa nu mai contează... Poemul e teroarea că eşti văzut cu ferocitate/ pe dinăuntru... poemul e cădere şi furie/ E stigmat”.

Nu putem şti mai bine decât autorul care a scris aceste confesiuni cu privire la actul artistic, asumat într-un conglomerat de stări, dintre care, poate, cea mai greu de dus este cea a stigmatizării, dar de ceea ce ne-am convins, indubitabil, este faptul că Poezia răsare din fiecare cuvânt resemantizat de autor, în asocieri ce par atât de natural propuse cititorilor, încât conchidem că Aurel Pantea este un mare poet.

© 2007 Revista Ramuri